Sunt oameni care te critica , schiar daca nu te cunosc . Au o anumita placere sa spuna verzi si uscate , chiar daca habar nu au cum stau lucrurile de fapt . Chiar daca nu ti-au simtit durerea si nici nu ti-au impartasit fericirea . Sunt oameni care se cred buricul Pamantului , mult mai presus decat oricine , dar care nu fac doi bani , tocmai de asta , pentru ca le lipseste omenia . Sunt oameni falsi , care nu au idee ce inseamna sa spui o vorba din suflet sau sa dai o mana de ajutor din placere . Sunt oameni pur si simplu rai , care se bucura de necazurile altora , fara sa se gandeasca ca roata e rotunda si , ca poate maine or sa treaca prin aceleasi rahaturi .Sunt oameni egoisti , care se pun pe ei pe primul loc intotdeauna , care nu stiu de familie , prieteni sau un om oarecare de pe strada .
Dar sunt si oameni care au un suflet . Un suflet care probabil a fost despicat in doua de zeci de ori , si cusut la loc . Oameni care sufera , si oameni care iarta . Oameni care pun persoane iubite pe un piedestal , doar pentru ca asa le spune inima . Sunt oameni care par fericiti , multumiti de ce le ofera viata , dar care pe dinauntru poarta un razboi . Oameni in ale caror suflete e frig si bate vantul , care au uitat cum e sa ai soarele in suflet si raze pe obraz .
Sunt oameni care isi inneaca necazurile in litrii de alcool sau in grame , oameni care au uitat sa fie puternici . Oameni pe care durerea i-a pus la pamant . Sunt oameni care iubesc . Oameni care fac totul din iubire . Dar sunt si oameni care au iubit prea mult , si probabil au epuizat toata iubirea .
Am avut ocazia sa stau la masa cu prostul ala pe care nu il suportam , si ce sa aflu .. ca defapt el chiar are un suflet . Un suflet plin de cicatrici . Amintiri dureroase , care il seaca de puteri .
Aparentele chiar inseala .
Sunt doar neîmpăcaţi şi neîndurători cu praful şi cu lumina, cu întunericul şi cu becurile care se termină prea repede pentru banchetele lor nocturne. De aia oamenii cad. De aia se ridică. De aia nu există inerţia, ci obsesia noastră că stăm pe loc, sau poate curgem prea repede pentru ritmul biologic al pământului care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim. Unii ştiu să zâmbească, să râdă în hohote, alţii-şi plâng mila agăţată într-un cuier sub căptuşeala unei uniforme obosite. Dar dacă n-am scrie despre oameni,asa cum sunt ei, vălurile astea pe care le brodăm ca să nu ne temem de noi, de monştri, de îngeri şi de soare, n-ar mai isca viaţă.
RăspundețiȘtergere